Profit moral. Mariuca Ivan te ajuta sa pui suferinta in cui!


Publicat de Income Magazine la 24 mai 2008

Tinerete fara batranete? Nu stiu. Stiu insa, cu siguranta, ca Mariuca Ivan te sustine. Te ajuta sa vezi altfel viata. Chiar si atunci cand esti bolnav. Te ajuta sa treci prin batranete la fel de frumos – sau macar aproape la fel de usor – ca si prin tinerete. Iti intinde mana de ajutor atunci cand multi dintre prieteni – poate chiar si dintre membrii familiei, incluzand aici si copiii – iti intorc spatele. Uita de tine. Nu neaparat din lipsa de caracter. Uneori, din cauza vietii asteia nebune, nebune. Cu care toti cei care n-au prins inca Raiul financiar de picior se confrunta cotidian. Ce faci in atare situatie? O poti suna pe Mariuca. Ea stie ce-i de facut. Ce-ti lipseste. Si actioneaza in consecinta.Mariuca are un proiect de suflet: Acela cu!!! CAG Flandra. „Ei au venit cu oferta intr-un moment in care simteam ca trebuie sa fac ceva. Stiam ca experienta mea poate sa raspunda criteriilor lor de selectare in proiect a unui partener. Cu ei am invatat sa-mi gestionez resursele umane, gesturile si banii”, povesteste Mariuca. In plus, spune ea, fairplay-ul si profesionalismul partenerilor flamanzi i-au dat curaj si un sentiment de securitate. „In primii sase ani cand am fost finantati de ei, am avut timpul necesar sa fac lobby pentru ingrijirile la domiciliu si sa ma ocup numai de problemele profesionale ale institutiei (selectie, evaluare, formare, educatie continua)”, adauga interlocutoarea mea.

Puterea exemplului

Modelul de ingrijire medicala la domiciliu  sau brandul, cum spunea un prieten – marca Mariuca Ivan, a fost deja preluat in cadrul reformei si acceptat in legea asigurarilor «dar ciuntit din birouri, desi am incercat sa-i convingem pe decidenti ca este benefic si pentru pacienti si pentru sistem sa ingrijesti oamenii „pe perna lor” decat intr-un spital, dupa ce a fost pus diagnosticul si stabilit tratamentul”, puncteaza Mariuca. Ea spune ca acum sunt deja multi furnizori – dar nu suficienti -, care au inteles viitorul ingrijirilor la domiciliu. Asa s-a creat nevoia de reprezentare la nivel national a intereselor furnizorilor si, in 2005, a luat fiinta Federatia Furnizorilor de Ingrijiri la Domiciliu.
Ulterior, Mariuca Ivan a creat alte sase filiale, pe langa sediul central din Capitala: Baia Mare, Sibiu, Focsani, Targoviste, Buzau, Constanta, care s-au infratit cu sase regiuni flamande, si asa a venit si ajutorul pentru demararea activitatilor.
Toate urmeaza acelasi model, ca si fundatia-mama, si toate, evident, se lupta pentru supravietuire cu acelasi sistem birocratic si neputincios, precizeaza Mariuca.

Una calda, una rece

„Unul dintre succesele in profesia mea a fost crearea acestui sistem de ingrijire medicala la domiciliu, dupa un model flamand adaptat la realitatea romaneasca. In aceasta adaptare a constat succesul meu. Este greu de copiat un model care are o istorie de 60  de ani pe un sistem centrat pe ingrijiri secundare (spitalicesti) si nu pe ingrijiri primare si tertiare. Este foarte adevarat ca, pentru formarea unei echipe de calitate, am avut sansa de a putea selecta asistenti medicali dintre studentii mei care aveau deja  educatie in nursing, adica in spiritul respectului pentru nevoia oamenilor. Pe langa cunostintele profesionale, i-am selectat si pentru calitatile umane, comportamentale si, mai ales, pentru capacitatea de adaptare si spiritul de sacrificiu”, spune Mariuca. Dar, opineaza ea, toate la un loc nu puteau fi puse in practica fara ajutorul sustinut, in 1998, al Spitalului Municipal Bucuresti – care le-a oferit spatiul si cadrul pentru o reala dezvoltare.
Tot un succes in cariera Mariucai a fost si cel inregistrat in perioada 1990-1992, cand, fiind in Ministerul Sanatatii, a participat im-
preuna cu un grup de experti romani si straini ai OMS la elaborarea Programei de nursing, cu o durata de trei ani, dupa modelul conceptual al Virginiei Henderson. „Spre bucuria mea, aceasta programa (cu mici schimbari) este acceptata si astazi in toate formele de invatamant de nursing. Am imensa bucurie ca am fost unul dintre artizanii schimbarii invatamantului liceal de specialitate in invatamant postliceal de specialitate, moment ce a dus, in 1990, la infiintarea celor 41 de Scoli Postliceale Sanitare din intreaga tara, respectiv, cate o scoala  in fiecare capitala de judet”. Totusi, nu poate sa nu adauge faptul ca, din pacate, nu tot la succese  se  poate pune si evolutia ulterioara a acestor scoli.  Rece, precum insuccesul, ramane pentru Mariuca infiintarea, in 1995, a Institutului National de Nursing, impreuna cu Baylor University Medical Center, alaturi de care lucrase inca din1991. „Imi aduc aminte de zbuciumul de-atunci, de oameni cu bune intentii, de cei potrivnici. Aveam ingrata pozitie de vicepresedinte al Asociatiei de Nursing din Romania si referent la Ministerul Sanatatii. Asociatia obtinuse burse de studiu pentru asistenti romani (viitori profesori la institut), care s-au format in America, pe o perioada de opt luni, in patru  domenii prioritare: nursing comunitar, nursing  psihiatric, management in nursing si educatie in nursing. Toate specialitatile au fost alese cu un scop bine precizat – avand in vedere nevoile de ingrijire la domiciliu -, schimbarea politicii de ingrijire a persoanelor cu probleme psihice, dezvoltarea managementul ingrijirilor si formarea profesorilor de nursing. Cei 100 de absolventi urmau sa continue formarea altor asistenti, in toate judetele, pana la atingerea scopului propus. Am avut sansa de a  fi studenta acestui institut, creat cu truda de partenerii americani, ANR si MS”, spune Mariuca. Cu toate acestea, bucuria ei a durat putin pentru ca, in 1997, s-a schimbat ministrul si totul a fost anulat. „Nu ne-a intrebat nimeni ce facem cu investitia materiala, umana si cu cei patru ani de efort”, este marele ei of.

Start bun, finalitate lipsa

Daca  tot ceea ce s-a inceput in 1990, spune Mariuca, doar cu un grup de oameni inimosi si de calitate ar fi continuat, in prezent am fi fost la un nivel apropiat celui din tarile occidentale. „Acum ma incearca  tristetea si grija pe care nu pot sa nu mi le manifest atunci cand vad cum arata „lumea oamenilor in halate albe”, cum sunt tratati profesionistii cu experienta, cum sunt selectati viitorii beneficiari ai dreptului si privilegiului de a se ingriji de sanatatea oamenilor si, mai ales, unde sunt profesionistii tineri care sa preia stafeta. Ei pleaca in strainatate, acolo unde li se ofera conditii si bani, iar noi participam pasiv la acest dezastru care, odata scapat de sub control, greu se mai poate echilibra. Daca in fata bolii am fi toti egali si nu ar exista sansa tratarii in alte tari, responsabilii care gestioneaza sanatatea si chiar societatea civila ar avea cu siguranta o alta atitudine”, spune  Mariuca.
Satisfactii pe merit Scrisorile de la pacienti motiveaza si dau curaj. Mariucai si colegilor ei. Cele mai emotionante scrisori de multumire, spune ea, vin dupa momentul in care cel ingrijit nu mai este printre noi. In acele momente, familia are nevoie de suport emotional si de specialitate, care le ofera sentimentul de securitate. „Alaturi de noi se mobilizeaza cu usurinta si sunt mai putin vulnerabili”, spune ea.

Viata, in ansamblul ei

Mariuca a trait alaturi de sotul ei o foarte frumoasa poveste de dragoste. „Traiesc si acum cu nostalgia acelor ani, dar cu  tristetea ca nu am reusit sa-l conving ca o femeie puternica poate fi si  profesionista, si  sotie, si  mama in acelasi timp. Nu a fost deloc usoara viata mea de mama. Prima fetita a venit cand eram foarte tanara si destul de nepregatita pentru acest rol, a doua fetita a venit mai tarziu, cand eram pregatita, dar fara energia din tinerete. Este evident ca mi-am dorit tot ceea ce este mai bun pentru copiii mei, dar nu tot ce credeam eu ca este bun era bun si  pentru ei. Sunt amandoua foarte voluntare si inteligente. Cea mare este casatorita intr-o tara scandinava, unde totul este gandit pentru binele omului. Si-a dorit asta foarte mult si a reusit sa-si creeze o familie minunata. Ioana, fiica cea mica, are acum 14 ani. Si-a dorit de cand avea 5 ani sa devina actrita.  Are multe inceputuri in acest sens si nu renunta la idee. Cel mai mare succes al ei a fost prezentarea, alaturi de Andreea Marin, a Eurovisionului copiilor din 2006. Ca mama am trait atunci un moment de mare incarcatura emotionala. Realitatea este ca Ioana a reusit sa impresioneze publicul, iar presa a punctat in paginile sale valoarea evenimentului”, povesteste Mariuca.

Visuri si proiecte de viitor

Mariuca, dar timpul liber? „Imi place cum suna. Mi-as dori sa am timp liber, dar rolurile de mama, gospodina, directoare il utilizeaza pe tot. Recunosc ca as avea mare nevoie de putina odihna si un strop de tandrete. Fac eforturi sa gasesc solutii pentru weekenduri, dar nu reusesc intotdeauna. Daca regret ca nu am timp liber este pentru citit. Sunt carti si reviste pe care le adun cu multa convingere pe noptiera si le sterg ulterior de praf. Desi se intampla rar, imi place sa lucrez in gradina mea de la tara, unde am peste 100 de trandafiri plantati de mine prin lastari si flori din toate anotimpurile. Imi place mirosul de iarba atunci cand tund gazonul, iar seara cand ud gradina imi place mirosul de pamant reavan. Acolo, la casuta mea, este locul cel mai bun pentru mine. Ma simt lipsita de responsabilitati, iar pamantul mi se pare cel mai bun ascultator. Mersul cu picioarele goale prin iarba este o mare satisfactie, pe care nu ti-o poate oferi un pantof elegant purtat la o seara ce impune reguli. Mariuca are un vis frumos. Sa creeze un asezamant de batrani, „din nevoia singuratatii si a lipsei de comunicare afectiva. Ii vad deja prin curtea plina cu flori si animalute, mergand de mana, visand sau facandu-si planuri. Aici mi-as dori sa ajung la batranete daca fetele mele nu vor avea timp pentru mine. Am vazut un film superb in care doi batrani s-au indragostit intr-un asemenea asezamant si au facut din aceasta perioada una dintre cele mai frumoase din viata lor. Sunt convinsa ca aceia care iubesc OMUL, viata, frumosul au parte de bucurie in toate perioadele vietii lor”.

Un oaspete atât de aşteptat


Carmen O. este una din asistentele medicale care lucrează la Fundaţia Crucea Alb Galbenă. Mulţi dintre beneficiarii noştri ii datorează un strop de bine, de sănătate şi… un zâmbet,  pe care ea îl oferă tuturor cu aceiasi deschidere: de încurajare, de înţelegere, de bun găsit, un zâmbet care spune: sunt aici şi nu mai eşti singur în faţa bolilor si nefericirilor tale.

Carmen e o femeie frumoasă şi deşteaptă. Pentru frumuseţea ei v-ar ajunge o fotografie, pentru ştiinţa ei stau mărturie notele cu care a absolvit o şcoală postliceală şi două facultati.

Un distins domn, Radu Dobrogeanu, scria despre ea si cazurile beneficiarilor pe care ea ii ingrijeste in Viata medicala, din numarul 50 / 11 decembrie 2009, in articolul « Nume propriu: SPERANŢA » :

 Carmen O., asistentă medicală, are norma de bază la Secţia de ATI coronarieni a Spitalului „Elias“, spital de elită şi  nu rareori are pacienţi de excepţie. Domnişoara blondă, cu un chip luminos, a tratat pe patul de suferinţă personaje cunoscute precum Ion Iliescu, Fănuş Neagu, Sergiu Nicolaescu. La CAG prestează jumătate de normă. Asistă aici oameni de la celălalt pol social, unde până şi sărăcia doare. Are în grijă 60 de pacienţi, majoritatea vârstnici din cartierele Rahova, Ferentari, Kogălniceanu. Câteva scurte escale, de-a lungul unei zile, dezvăluie o faţă a lumii plină de suferinţe surde, obturate de uşile închise la plecare.

   Popasul 1. În apropierea Operei, o curte veche, imobil dărăpănat dintre cele două războaie. Urcăm pe întuneric o scară abruptă. În apartamentul, şi el întunecat şi rece, o mizerie pestilenţială. Cu şase milioane pensie lunară, cei doi bătrâni abia îşi târăsc viaţa de pe o zi pe alta. Tânăra asistentă ar fi trebuit să-şi pună mască de protecţie. Nu-i putea jigni totuşi pe locatari care-şi luminează feţele de câte ori o văd intrând pe uşă. Bătrânul, de 80 de ani, în urma unei plastii la laba piciorului stâng, prezintă un ulcer varicos. Tânăra îl pansează cu grijă. Le măsoară tensiunea: el, 14/9, ea – 15/8.

   Popasul 2. Economistă de 87 de ani: „Când vă văd – ne spune – mă simt mai bine. Ştiu că Dumnezeu v-a trimis“. Imobilizată la pat. Coxartroză bilaterală, poliatrită reumatoidă la mâini şi picioare, demenţă senilă. Nu demult, fiind singură, a căzut şi a delirat inconştientă trei zile şi trei nopţi până a descoperit-o o rudă apropiată. Tânăra asistentă îi aduce, cu fiecare vizită, o undă de speranţă.

   Popasul 3. Un bătrân de 83 de ani. Din cauza diabetului zaharat, în urmă cu zece ani i-a fost amputat piciorul drept. În stângul nu se poate bizui, deplasarea prin casă o face doar târându-se pe burtă cu cele 85 de kg ale lui. Când ajunge la fereastră, vede cu regret forfota Capitalei. Pentru un fost reporter care umbla pe coclauri, amintirile dor, dor cumplit. Glicemia 125, tensiunea 14,5/8. Supravegherea medicală dă roade.

   Popasul 4. Adolescenta de 16 ani, având tetrapareză spastică, deficit motor sever şi impotenţă funcţională severă ne întâmpină cu zâmbetul pe buze din căruciorul cu rotile situat lângă calculator. A suferit recent o intervenţie chirurgicală la coloană, picioare şi genunchi. Asistenta o pansează cu grijă. Vorbesc despre şcoală, unde mama o însoţeşte zilnic, despre comunicarea prin e-mail cu cadrele didactice. Marga învaţă foarte bine, este printre cele mai bune eleve din clasă, vrea să ajungă economist. Ştie că, ajutată de oameni cu inimă, îşi va putea împlini visul.

  Popasul 5. Persoana cea mai vârstnică – o femeie de 89 de ani. Pensie CAP de 22,5 lei pe lună. Suferă de maladia Alzheimer din 2003. Nu mai ştie cum o cheamă, câţi ani are, coerenţă zero, nu mai are niciun control. Complet retrasă în lumea ei. Numai când îl aude pe Fuego, cântând la televizor, tresare. Amintiri de demult. În restul timpului, îşi îmbrăţişează cu obsesie păpuşa pe care o ţine la piept. A suferit recent o plagă prin cădere şi necesită periodic pansament. Fiica ei şi-a abandonat familia să-şi îngrijească mama. Bătrâna are somn bun, poftă de mâncare, tensiunea 15/8. Tragedia va mai dura.

   Pastile pentru insomnii, pentru coşmaruri. Marele oraş strigă surd din răni deschise.

             Carmen  e o colega buna, intotdeauna isi ajuta colegii; e deasemenea un subordonat apreciat de conducerea organizatiei. Este insa si foarte modesta – si are desigur si destule greutati. Putini stiu ca face zilnic o naveta obositoare, ca are 2 joburi, o familie ca oricare alta, parinti in varsta care au nevoie de ajutorul ei.Totusi, cand intra pe oricare usa, este o binefacere simpla ei prezenta. Zambetul care nu o paraseste parca niciodata iti da putin din puterea ei si parca te lasi mai usor supus unor proceduri medicale ce nu pot fi considerate placute.

Pe urmele primului anestezist al lumii


   Tânărul medic, rezident anestezist la Spitalul Universitar de Urgenţă, este un personaj mai puţin obişnuit. Spre sfârşitul liceului, oscila în alegerea viitoarei profesii, între Teologie şi Medicină, spre a-şi răspunde la întrebarea care dintre ele îl va aduce mai aproape de Dumnezeu. A ales-o pe cea de-a doua, căreia folclorul specialităţii îi conferă o aură aparte: primul anestezist al lumii a fost Dumnezeu care l-a adormit pe Adam spre a-i extrage o coastă din care să o întruchipeze pe Eva.

   Cu Crucea Alb-Galbenă a intrat în legătură în primăvara anului 2009. Avea în grijă un caz social: un bărbat de 60–70 de ani, sfâşiat de câini. Era un om al străzii, fără domiciliu. Nu avea unde să-l dirijeze după externare. Întâmplător, până la urmă a decedat. Cunoscând însă viaţa de apostolat a celor de la Fundaţie, a încheiat un contract de voluntariat. Însoţeşte asistentele la cazuri mai dificile unde, graţie calificării sale înalte, poate fi de ajutor. Oamenii cu suferinţe acute îi oferă adevărate lecţii de viaţă. În Chiajna, o femeie de 50 de ani, diabetică, cu piciorul stâng amputat, cu sechele de poliomielită, cu necroze infectate pe ambele fese. Fusese chemat să vadă cum funcţionează canula de traheostomie, să-i panseze plăgile fesiere. Trăia într-o mizerie acută alături de un soţ alcoolic, dar în ochii bolnavei a descoperit, cu uimire şi pioşenie, strigătul surd al dorinţei de a trăi.

   La fel, o altă femeie de 45 de ani. După un cancer de colon operat, prezenta acum un anus iliac definitiv, cu  metastaze vertebrale care i-au indus o paraplegie secundară. Un germen de la stomă i-a infectat fesele pline acum de escare. Cu toate astea, niciun strigăt de deznădejde. Bucuroasă nespus de vizita medicului şi a asistentei, aşa cum aştepta sosirea preotului care-i alimentează credinţa fierbinte. În asemenea situaţii disperate, tânărul medic s-a simţit el însuşi mai aproape de Dumnezeu.

   Şi-a dorit anonimatul. Nu a voit să-şi facă numele cunoscut. Doreşte însă ca, prin exemplul său, aceşti mari suferinzi să găsească mai mult spriijin, mai multă înţelegere printre cei vii şi în putere care nu ştiu totdeauna cât sunt de puternici, cât pot fi de buni.